Concert de chitară clasică la Palatul Culturii, la Târgu-Mureș. Afară e cald. Înăuntru, frumos, dar aproape că și mai cald. Se simte ca un incubator (uman, nu de idei). Asudăm delicat și noi, și artiștii.
Pe două scaune în fața mea, o mamă și fetița blondă cu părul răsfirat pe spate. Fetița se plictisește un pic. Are poate 8-9 ani. Își întinde coatele peste balustrada balconului din fața ei. Scaunul scârțâie finuț. Mama întinde o mână. Își așază palma pe spatele fetiței. Îmi imaginez că m-aș încinge brusc cu o palmă caldă la șale. Dar fetița nu se trage. Îmi amintesc gestul ăsta de dincolo de un secol, secol dintre copilul meu de azi și cel de atunci când îi puneam palma pe spate ca să știe că sunt aproape. Nu așa cum vezi că e mama lângă tine. Ci simți. Ca și cum aș fi putut să fac o punte între noi doi, o punte care prin căldura cărnii comunică iubire. Uneori nici măcar nu atingeam. Ca să nu îi fie prea mult în vreun fel. Uneori, îmi țineam mâna doar cât să simt și eu căldura lui.
Azi, ne pupăm pe nas ca să ne salutăm.
Leave a Reply