Mă sună curierul de la Fan. „Ser’us Oana, ce faci? Ai un pachețel” (șase sticle de vin că a fost reducere).
Ies, îl salut și îi zâmbesc. (chiar mă bucur că s-a întors, în ultimele trei săptămâni, s-au perindat vreo trei curieri, care mai de care mai morocănoși)
E 3 și 20. Mă întreabă zâmbitor: „Ce faci, Oana?”
Și mă blochez. Oare să-i zic că curățam cartofi la ora asta? Sau că lucrez de acasă și programul e flexibil? Sau că azi nu am mers în atelier să pictez ca să nu mă murdăresc pe mâini, dar mă gândeam să merg după ce termin de pregătit cartofii ăia, că nu știu până la cât stau băieții la aerodrom? Că am pus ceva la spălat și aștept să le întind? Că am dus-o pe Zburdi la intervenția pentru parodontoză și aștept telefonul de la veterinar că s-a trezit din anestezie? Sau să-i zic că sunt bine, că e vacanță și nu am așa de mult de umblat cu mașina, dar că profit de timp să pictez?
„Acăsucă?” zice tot el și îmi pune coletul în brațe.
Aș fi vrut să zic ceva deștept. Ceva, orice, cu substanță. Să nu zic „Bine”. Măcar și doar pentru că așa de rar mi se întâmplă să mă întrebe cineva ce fac și să mai și aștepte să răspund ceva.
Leave a Reply