Acasă

Intru și aerul se schimbă brusc. Mirosul de terbentină e acasă. Toate sunt întoarse spre sine. Pensulele stau în apă. Compromis cu mine însămi. Nu am timp să le spăl și îmi place cum se comportă părul de porc când sunt ude și moi. Sunt tot aceleași. Încep să se uzeze, dar pe alea noi le păstrez. Pentru când o să simt că sunt în buza unei capodopere. Până atunci, pictez cu ciufulitele ude.
Paletele sunt acoperite cu folie de aluminiu. Dacă trec mai multe zile, atunci e inutilă. Dar, de fiecare dată când plec, promit să nu mai fie mai multe zile.
Mă așez pe scaunul vechi de birou al lui Sergiu. E cel mai confortabil obiect de șezut din atelier. Mai sunt și altele. Un fel de cimitir de piese adunate în jurul mesei de ping-pong care fragmentează spațiul ca un paravan între două camere. Mă așez și mă foiesc. Fiecare întâlnire începe așa, cu un fel de small talk. Scot telefonul. Intenția e să pornesc ceva în boxă. De regulă un volum din Harry Potter citit de Steven Fry. Dar până să fac asta, mă pierd pe Instagram. Se scurg minute, în timp ce contemplez rețete sau exerciții pentru cine știe ce mușchi obscur explicate în detaliu. Neapărat să le fac (și pe unele, și pe altele). Le salvez. Undeva prin stomac încep sa se facă niște noduri: am venit ca să pictez și uite cum pierd vremea!
Uneori pornirea e mai simplă, alteori groaznic de anevoioasă. Mă conving cu greu să fac niște schițe. Nu dezvelesc culorile, nu scot pensule din apă. Și pe urmă, pe măsură ce Harry Potter își vede de ale lui, încep și eu un fel de dans cu imaginea din fața mea. Și plec. Și când plec, mintea îmi rămâne aici. Uneori peste noapte.