Ce ciudat să fie asta prima întrebare legată de zbor. Sigur că mi-a fost frică. Mi-a fost foarte frică de mine. Nu de zbor. Mă hotărâsem cândva că limita o să fie zborul. O linie de netrecut pentru mine, acest muritor slab cu slăbiciuni și metehne, cu neputințe și cu autosuficiențe.
Fără îndoială, nu vorbim acum de zborul spre destinația de concediu. Acela în care ne petrecem timpul dorindu-ne să nu mai sforăie domnul din spate sau alegând cu ce combinăm cafeluța și unde echipajul de bord trece de câte ori încape în distanță cu „ofertele speciale de la bordul aeronavei noastre” la parfumuri și produse de îngrijire.
Zborul zbor. Ăla care caută să înțeleagă păsările și aerul. Ăla pentru care s-au pregătit băieții mei toată vara.
Aveam cumva impresia că oamenii vor să zboare ca să vadă pământul de sus. Nu am putut cuprinde cu capul niciun alt motiv pentru care să te sui într-un vehicul care abia te încape (sau, mai rău, de care te atârni cumva) și să te lași purtat în viteză peste lume.
Pentru că, de jos, nu-ți poți imagina alt motiv.
Dar zborul nu e util. Nu îți arată o perspectivă pe care altfel nu o ai (la asta folosim mai nou dronele).
Zborul e zbor. Adică devii suflu. Devii, pentru o vreme, doar respirație. De fapt, unii mai încercăm să obținem starea asta călcând accelerația la mașină. E departe. Nu merită osteneala sau riscul.
Nu zbori ca să vezi pământul de sus. Zbori ca să plutești deasupra lui, indiferent cât de urât e pământul de sub tine.
De fapt, zborul e un concept abstract, indescriptibil. ca un număr prim. Sau ca iubirea.
credit foto Alin Simion
Leave a Reply