Ne îmbrăcăm frumos și ieșim.

Am tremurat o oră și jumătate.

Plină de punctualitate am ajuns cu sufletul la gură și zorind copilul prin trafic (care trafic a fost ceva consistent pentru o duminică după-masa la ora 2, când te aștepți că omul întreg la cap s-a rostogolit de la masă și scrolează leneș un facebook, ceva), pe bicicletă, cu degetele înghețate, cu picioarele degerate mai la modul general (adică nu degete, că nu le mai simțeam de la gleznă) la ora, după cum ziceam mai sus, 2.

Degetele de la mâini mi-au înghețat pentru că am uitat acasă mânușile.

Picioarele mi-au degerat pentru că duminică după-masă, în loc de un rose care ar fi mers în demență cu peștele ăla la grill, am servit bicicletă la costum de doamnă chic. Că așa se numea evenimentul de pe Facebook, VeloChic.

Bun, deci, se adună niște doamne și domnuțe, se îmbracă frumos, așa ca fetele, cu fustițe, primesc flori și baloane să înzorzoneze bicicletele, și pleacă la pedalat să le vadă tot orașul. Cam ăsta ar fi conceptul pe scurt. Pe lung, adică cu ora aia jumate în care am tremurat în parc, mai socializează, mai întârzie, mai stau la o tombolă care ajunge să dureze și ea treizeci de minute. Și pe urmă pleacă să le vadă orașul la pedalat. Pe la către un patru așa, când s-a mai terminat digestia cetățeanului și el s-a hotărât că poate ar merge un drum la mall (și abia în traficul îngreunat află că au ieșit domnuțele la plimbare).

Eu, păcatele mele, ce am căutat? Cu tot cu copil. Încălțată în botinele delicate cu toc, pe care le port de două ori pe an, la botezuri și cununii, fusta pantalon și sacoul asortat, fără drăgălășenii, și foarte chic, după propria-mi judecată. Mi-au degerat picioarele. Repet asta pentru că mi-au degerat tare, și mi s-au mai înfipt și tocurile în pământul moale din parc.

Am crezut că o să plec de acolo plină de draci și o să scriu doar despre cum am tremurat eu degeaba în ținuta chic. Dar pe urmă am plecat și tot pedalând m-am gandit mai bine.

Și organizatorii au degerat tot în frigul ăla, că erau acolo când am ajuns și ei n-au dat ture de încălzire prin parc cu bicicleta când s-au plictisit să aștepte să se strângă demoazelele. Și s-au zbătut ceva ca să aibă sponsori și premii de dat aproape la toată lumea (pe asta să mor dacă o pricep totuși, noi ne-am dus acolo să pedalăm sau să ne dea ceva?!).

Și pe urmă, cam exact ce îi explicam lui Petru când m-a întrebat de ce fluieră biciclistele: că ne e cam greu nouă când suntem câte unul în trafic. Te mai înjură, te mai depășește, te mai sperie, îți mai deschide portiera în nas. Dar dacă suntem 60, atunci suntem vizibili. Atunci ocupăm o bandă, iar mașinile, din politețe (încurajate desigur și de mașinile de poliție care deschideau și închideau plutonul), ne așteaptă. Și dacă le atrage atenția zgomotul nostru, atunci poate că, data viitoare, când mai trec pe lângă un biciclist în trafic, își amintesc că sunt mulți.

Și dacă e nevoie să creăm o poveste în jurul mobilizării ăsteia, că e cu fustițe, ca e protest, nu contează. Ne îmbrăcăm frumos, luăm bicicleta, punem tocurile și explicăm destul de necredibil ca băieții nu poartă tocuri că așa e convenția, și ieșim și degerăm cu bicicleta ca să fim prezenți (ce ușor le vine americanilor ăstora cu make a statement!). Ca să fim vizibili. Ca să facem să arate tot mai normal  să vezi multe biciclete pe stradă.

img_20161009_143143img_20161009_161317-1