Aseară i-am ascuțit creioanele. Nu am mai făcut asta niciodată. I-a placut întotdeauna să și le ascută singur. Pe Petru îl fascinează mecanismele. Ascuțitoarea e un mecanism interesant. Atunci când el are atenția limpede. Energie să fie preocupat de mecanisme. Dar săptămânile se derulează aproape amețitor de când a început școala. Programul e deodată lung și greu. Și nu vreau să îi răpesc triumful asupra momentului ăstuia. Nu vreau să îi răpesc bucuria de a fi reușit singur. Așa cum reușește singur să meargă dimineața de la mașină până în clasă, și e mândru.
Așa, ziceam că nu i-aș răpi momentul. Nici măcar nu știu dacă aș putea în vreun fel să îl ajut. Pe omul ăsta mic și incredibil de minunat care se luptă să își adune sens în zile care îi cer. Să scrie fișe în caiete, să facă picturi și desene, să cânte și să alerge organizat.
Am ascuțit creioanele nu ca să îl ajut. Ca să mă ajut pe mine să cred că am participat cu ceva. Să cred că am sprijinit cu ceva efortul ăsta imens cerut unui om atât de mic să facă atât de multe. Fișe, silabe, propoziții, cifre, desene.
Da n-am făcut nimic. Am ascuțit doar niște creioane.
El în continuare trebuie să își facă treaba asta enormă și grea. Eu în continuare trebuie să tac când mă doare.
Pentru că mă doare să aud de fișe, de norme, de trebuie, de încă nu e bine, de corecturi cu roșu, și nimic de bucurie, de copilărie, de chestii palpitante. Și nu știu să fac altceva decât cornuri cu mac la gustare și să ascut creioane.