img_20160925_182344Te duci la cimitir ca în vizită. Cu cât ai mai mulți de vizitat, cu atât mergi mai regulat. Dacă vii de departe, mergi ca acasă. Și ei trebuie salutați. Iei flori, chibriturile si candelele de plastic roșu cu eticheta veselă lipită strident și capac auriu tăiat abrupt, care nu se va mai potrivi după ce o aprinzi. Acasă te pregătești ca pentru vizită. Am tăiat trandafirii boboci, să fie din mai multe tufe, să fie de ajuns pentru toți. Am întrebat de șapte ori: „E la tine chibritul?”

Pe drum, te întâlnești cu fețe cunoscute. Vin de la cimitir. Orașul e mic. Știm cine la cine merge. Dar nu vorbești despre asta. Doar daca nu cumva e o noutate. Vorbim despre noi.

La cimitir, sau pe drum într-acolo și de acolo, ne vorbim cu blândețe. Ne vorbim mai mult. Mai mult decât în piață, mai mult decât când treci pe la poartă. (Treci îngândurat pe la poarta cuiva, pășești absent și cu mintea departe. Te salută strigând peste gard, o voce de lângă o mătură, sau lângă o cișmea. Răspunzi mecanic și zâmbești. Și pe urmă, treci iar la ale tale). La cimitir ești prezent. Ei nu îți răspund, așa că tu ești cu capul acolo.

  • „Era lume la cimitir?
  • O, era. Era plin de lume. Și mașini de București am văzut.
  • O fi venit lumea de sărbători acasă.
  • E, e și vremea asta frumoasă…
  • Ardeau lumânările?
  • .. așa frumos ardeau. Era plin de lumânări aprinse.
  • Ce mai faceți? ”

La cimitir nu te grăbești. Ei te asteaptă. Ai timp să asculți. Întâlnirea pare că e doar o scurtă intersectare. Posturile sunt cu un picior către direcția de mers. Nu stăm, ai zice. Dar stai. Asculți, întrebi, povestești și tu. Zâmbești. Parcă i-ai îmbrățișa pe ăștia care sunt aici (uneori îi îmbrățișezi). Au rămas, ca să ai și tu o ancoră în lumea asta. Ca să știe cineva cum erai când erai mic, tânăr, frumos, întreg.

Vocea ta interioară nu îți dă ghionturi cu răutate. Nu face comentarii sarcastice. Drumul ăsta îl faci cu mai multă compasiune la tine decât ai de obicei.

Cu oricâți te-ai opri pe drumul ăsta, o întrebare se repetă.

„Era lume la cimitir?”

O mărturie mică, aproape neobservată a faptului că avem în comun vizita asta. Toți avem pe cineva care ne așteaptă aici. O solidaritate mică și abia sesizabilă a durerii.