Vineri am bătut cinciu pentru 8 săptămâni de școală făcute, duse la capăt, îndeplinite, trăite. În fiecare vineri batem cinciu. Că am mai făcut una. Un triplu tulub cu triplu axel făcut în trei, ocazional patru. Când am hotărât (și aici citim persoana I plural) că merg (eu) la facultate, mi-am repetat în cap de nenumărate ori de ce mă duc, de ce nu m-aș duce și cât de mare e prețul ca să mă duc.

Ce am primit și dat în opt săptămâni, sau cum e să faci scoală cu rotire de sens (față de celelalte școli) catre 180 la 35. O listă cât pot eu de succintă:

  1. Am priceput ca avem, noi, familia asta mică, o elasticitate destul de mare. Că programul nu arată ca atunci când ne pregăteam pentru facultatea asta, dar merge cumva bine și în alt fel. Eu mă gândisem că o să cer clemență de pe unde pot, cursuri, ateliere, seminarii, ca să pot să îmi văd cumva în continuare de ritmul pe care îl știam. După ce a început, am priceput că mă interesează suficient de tare încât să nu vreau să cer clemență. Că e palpitant și vreau să văd ce mai e. Prin urmare ne întindem ca un elastic toți trei, si uneori patru, sau cinci, ca eu să pot păstra ritmul. Petru se trezește la 6 dimineața ca să fie cu mine. Simplu, declarat, fără jocuri, mofturi sau drame cu sens abscons.
  2. Că servim porția asta de studii cu un side dish consistent de umilință. (ok, folosim engleza ca să n-o virăm în patetic) Dar insist: nu merge fără umilință. E ca un fel de ashram. (sau ca un fel de ashram din filme) Trebuie să renunți la cam tot ce ai, ca să poți primi. Poate că la 18-20 de ani, nu e așa mare bagajul (apropo: când aveam vreo 20 de ani, am început să lucrez în asigurări. În training ne administram nouă înșine formularul de analiză a necesităților care stabilea cam de cât e nevoie ca să-ți acoperi urmele, dacă – Doamne fereste! – lovește năcazul, iar eu aveam ca suma a posesiilor mele pământene valoarea unui telefon mobil Alcatel albastru movuliu). Acum e mare bagajul de lăsat în urmă. Și pe cuvânt că merită renunțat la el  măcar o vreme. Mai pe șleau, aproape în fiecare zi doare cîte ceva (uneori doare tare, alteori al dracului de tare) pe la atelier, aproape de fiecare dată mă arde să mă întorc acolo să văd ce e mai departe.
  3. Că e o formă de libertate incredibilă în renunțare. Acum vreo cateva săptămâni mi s-a spus că pot face și ce mă preocupă pe mine pe lângă temele de atelier. Asta ar fi o frumoasă bătaie pe umăr dacă aș avea timp măcar să îmi termin lucrările de atelier, dar mai mult, descopăr că nu prea îmi doresc. Proiectele mele, ideile mele, lecturile mele intră așa într-o paranteză de responsabilitate. E eliberator să faci ce ți se cere.

Ar mai fi, că e mișto să fii pe lângă așa de mulți oameni cu mintea foarte deschisă și foarte talentați. Că e ușor derutant că  întâlnesc oameni din generația mea de care îmi place tare și pe care i-aș invita mâine la cafea să mai povestim, dacă i-aș fi întâlnit la vreo reuniune și nu în calitate de profesori. Și că e mișto să mergi la școală și să te intereseze așa de tare ce se întâmplă acolo.

A, și că uneori îmi ies spontan chestii foarte tari.